Împreună cu actori societari ai Teatrului Național Iași, actori profesori ai Universității Naționale de Arte Iași, actori ai Teatrului Luceafărul Iași și cu actori angajați sau colaboratori ai Ateneului, regizorul Ovidiu Lazăr a construit o poveste despre Iașul și despre Moldova anilor 1857-1859, o poveste plină de emoție, de farmec și de adevăr, valabilă nu doar pentru Anul Marii Unirii – 2018, an în care acest spectacol a avut premiera, ci pentru toate anotimpurile vieții și ale istoriei noastre cotidiene.

            Costumele de epocă, melodiile celebre, video mapping-ul, precum și toate celelalte elemente scenice vor compune și vor transmite O EMOȚIE de neuitat, printr-un spectacol plin de energii pozitive, care, sperăm că va rămâne în sufletele și în gândurile spectatorilor pentru un timp cât mai îndelungat.

Distribuție:

 Alexandru Ioan Cuza: Dumitru Florescu;

Elena Cuza: Alexandra Paftală;

Costache Negri: Arun Cotic;

Iosefina Negri: Alexandra Macovei;

Iordache Lambrino: Codrin Dănilă;

Zoe Lambrino: Iuliana Crețu (Moraru);

Alecu Balş: Liviu Smântânică;

Smaranda Balș: Laura Bilic;

Moș Ion Roată: Petrică Ciubotaru

Luchian: Dragoş Maftei;

Vasile Alecsandri: Emil Coşeru;

Nicolae Vogoride: Vlad Baba;

Costin Catargiu: Ionuț Gînju;

Ecaterina Vogoride: Ana Hegyi;

Eugenia Negri: Irina Elena Frunză;

Mihail Kogălniceanu: Andrei Ciobanu;

Sofia Coce: Cezara Fantu;

Maria Obrenovici: Alexandra Acalfoae;

copil: Alexandru Horga;

un ofițer: Tiberiu Rusu;

Timpul: Florin Pascariu;

Ateneul din Iași este singura instituție de cultură din România care are în programul său un astfel de spectacol, lucru care, deopotrivă, ne onorează și ne motivează ca pe viitor să păstrăm nivelul ridicat al standardelor la care ne creăm și promovăm evenimentele.

„Povestea Unirii” reprezintă unul dintre cele mai apreciate spectacole dintre toate cele montate până în prezent. Tocmai din acest motiv, ne dorim să ducem în cât mai multe localități din țară și din străinătate acest spectacol, să bucurăm cât mai mulți iubitori de teatru, de cultură.

Cronica piesei de teatru „Povestea Unirii” este trimisă împreună cu acest comunicat de presă și ne-am bucura dacă, prin mijloacele de care dispuneți, ați putea să transmiteți salutul Ateneului din Iași tuturor românilor care vă urmăresc, alături de informațiile privitoare la această piesă de teatru, care până la finalul lunii martie va putea fi disponibilă și pe platforma online www.e-theatrum.com.

O istorie de 100 de ani de cultură și frumos, la Ateneul din Iași

În ultimii aproape 100 de ani, Ateneul din Iași a contribuit la conturarea domeniului cultural artistic ieșean prin organizarea unor numeroase și variate evenimente: spectacole de teatru, expoziţii de fotografie, conferinţe, seminarii, întâlniri cu scriitori, dezbateri culturale, festivaluri, culminând, în anul 2018, cu turnee de amploare susținute de echipa Ateneului în întreaga Românie. Povestea continuă și în acest an aniversar pentru Ateneu și, prin întreaga dedicare a echipei noastre, ne asigurăm că transmitem vibrația artei către toate colțurile Iașului, dar și peste granițele sale.

Stagiunea celor 100 de ani – Turneul Național „Unire prin Cultură”

Anul 2019 este plin de însemnătate pentru Ateneul din Iași, întrucât celebrează 100 de ani de la înființare. În acest context, pe lângă tot programul cultural-artistic pe care îl realizăm pe plan local, ne-am propus să ducem piesele Ateneului în cât mai multe localități din România și din străinătate, reușind astfel, pe de o parte să consolidăm parteneriatele pe care le avem și, pe de altă parte, să ne formăm noi colaboratori.

—

Diapozitivul Unirii sub semnul Centenarului

„De ce să ne mai amintim trecutul?”, interogația Elenei Cuza (în interpretarea Alexandrei Paftală) a vibrat pe scena Ateneului din Iași, instituție ce a sărbătorit prin teatru Unirea. O întrebare vie în mintea spectatorilor și o invitație către poarta epocii fondatoare, a erei datorită căreia suntem astăzi sub un numitor comun – România. Răspunsul ne-a fost oferit de regizorul Ovidiu Lazăr, care ne-a propus o adaptare a piesei Povestea Unirii, de Tudor Șoimaru. Pentru că este o celebrare, un timp al retrospectivei, un moment al confluenței ideilor unioniste, au fost însuflețite personajele cheie ce au stat la baza evenimentului istoric.

Plasată într-o latură a sobrului, verticalității și asumării istoriei, o arie în care mondenul nu-și găsește loc, iar faptele se armonizează pentru a servi binelui colectiv, viziunea regizorală se opune comercialului și tendinței de a fragmenta colosul Unirii în bucăți ușor digerabile, eventual dublate de o stridență contemporană pentru a răspunde, cu ușurință, așteptărilor publicului contemporan. Abordarea tradițională, curată, cu o prețuire a caracterului solemn istoric, cu fragmente de sunet și ilustrații video, ne invită să pășim în universul secolului al XIX-lea, experimentând lentoarea vieții, a depănării molcome a evenimentelor și a tâlcului discuțiilor de odinioară, cu un ritm cumpătat antagonic ideilor arzătoare, care măcinau mintea și lăuntrul oamenilor; în fond, asistăm la întrepătrunderea unghiurilor de percepție a Unirii într-o geometrie complexă, care-și găsește funcționalitatea și azi. 

Încremenite în timp și spațiu, personajele alcătuiesc un tablou vivant la ridicarea cortinei, imagine încărcată de suspans și un preambul reușit. Încet, diapozitivele rulează, iar eroii prind viață și se scutură din nemișcare pentru a-și spune povestea. Revenirea în dinamică a dat sentimentul chimiei dintre marionete și păpușar, de parcă regizorul ar fi stat undeva sus, mânuind firele istoriei române. Diversitatea paletei de personaje rezidă din coloratura și diferențele atitudinale ale păturilor sociale specifice secolului al XIX-lea (în cadrul căreia boierii etalau moravuri alese, se bucurau de privilegii financiare și erau vocali în expunerea opiniilor personale, iar oamenii de rând reușeau cu greu să verbalizeze năzuințe). Alexandru Ioan Cuza (Dumitru Florescu) micșorează prăpastia dintre cele două clase, întruchipând, prin propriul comportament, modelul românului de altădată, ca o sumă a trăsăturilor meritorii ale ambelor categorii: cultura, educația, îndeletnicirile alese, evoluția continuă a intelectualilor, dar și sinceritatea, munca, corectitudinea și devotamentul țăranilor.

Prin melanjul dintre actorii tineri și seniori, cât și prin conlucrarea a patru instituții culturale ieșene (Ateneul din Iași, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Teatrul pentru copii și tineret „Luceafărul” și Universitatea Națională de Arte „George Enescu”) în constituirea garniturii celor 21 de actori se păstrează nota unionistă, chiar și la nivel de soluție regizorală. Oscilarea și intercalarea aparițiilor scenice a actorilor tineri cu seniorii oferă o dinamică aparte, o modificare a ritmului frazării și o savoare a schimbului de replici.

Dumitru Florescu (Alexandru Ioan Cuza) înmagazinează spiritul unionist și iubirea pentru popor; reușește să ancoreze complexitatea personajului într-o tonalitate joasă, o frazare atentă, cu pauze și accentuări vădite de cuvinte, cu mimică fermă și fizicalitate militărească, cu replici asumate și cu stăpânirea de sine a unui domnitor. În contrapartidă cu mișcarea unionistă propovăduită de Cuza, Liviu Smântânică (Alecu Balș) alcătuiește o partitură reușită prin personajul interpretat și ține piept cu succes valului de replici menit să-i destabilizeze convingerile. Ne lăsăm fascinați de înflăcărarea cuvintelor acestuia, de monopolul personalității sale și de afluența ideilor antiunioniste, ce par a fi înghițite doar de acest personaj. În mulțimea boierilor prezenți pe scenă, o apariție revigorantă este cea a lui Petrică Ciubotaru (Moș Ion Roată), modelul țăranului veritabil, cu graiul și portul strămoșesc, dar și cu mâhnirea omului simplu, ignorat de conducere, refugiat în muncă asiduă și în gânduri fără căpătâi. Ca prezențe feminine, s-au remarcat Ana Hegyi (Ecaterina Vogoride) – prin tumultul trăit pe scenă în transpunerea unor scene puternice marcate de cutezanța alegerii personajului de a-și trăda soțul, prin încrâncenarea cu care și-a strigat durerile, și Alexandra Paftală (Elena Cuza) – o prezența cerebrală, o interpretare așezată, marcată de monologul său în care-și rostește temerile.

Marcarea timpului este singura care modifică decorul imaginii în care sunt închise personajele, modificări minore, fără a induce o altă stare, ci care subliniază o etapă temporală. Albul, nonculoarea atribuită timpului, rezumă caracteristicile conceptului, materializat prin trimiterea la o hârtie goală pe care se aștern cuvinte și fapte, prin trimiterea la lumina în spatele căreia se ascunde un început sau sfârșit, prin ambiguitatea transmisă de pânza goală prezentă pe scenă, pe care regizorul a ales să deseneze. Spectacolul a avut și fine intervenții de video mapping, semnate de Silviu Luda, lucru ce subliniază creativitatea cadrului scenic, dar apare ca fiind infim, comparativ cu atmosfera pe care o putea induce decorul tipic secolului al XIX-lea. Cadrul scenic neutru a furnizat premisele unui joc liber, fără demarcări materiale, convenabil tuturor personajelor, ce trimite la simplitatea traiului de odinioară. Alături de video mapping și scurtele accente muzicale, costumele (realizate de Alina Dincă-Pușcașu) au înnobilat personajele, au reamintit de prestanța intelectualilor, conturând atmosfera specifică „secolului națiunilor”.

Revenind la întrebarea inițială, privirea retrospectivă găzduiește povestea Iașului, a românilor, a marilor susținători ai Unirii, a începutului de drum ca o națiune unită și a motivului pentru care România există în forma actuală. Povestea Unirii ne aparține și lasă sentimentul unei lacune în repertoriile instituțiilor teatrale românești, în ceea ce privește prezența pieselor istorice. Sigur, nu este ușor să alcătuiești acest tip de spectacol, însă curajul lui Ovidiu Lazăr merită salutat. Poate că dramatizările de această factură nu se încadrează în tipicul reprezentațiilor preferate de români, însă avem certitudinea extinderii orizontului de cunoaștere și apropierii de trecut.

Am asistat la unire, la unirea ideilor, a teatrelor, a generațiilor, a noului și vechiului și am realizat cât de puțină importanță i se dă acestui concept; suntem o Românie, dar acționăm din ce în ce mai dezbinat. Spectacolul Povestea Unirii, unic în țară prin subiectul abordat, ne trezește din letargie, făcându-ne să apreciem realmente calmitatea timpurilor trăite. Reprezentația istorică ne face părtași la investirea lui Cuza ca Domn al Moldovei și consemnează locul unde se afla cheia evoluției – la omul de rând.

drd. Oana-Nicoleta Bartoș-Agavriloaie,

Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași