Dacă tot trebuie să vorbesc despre mine, nu am să o fac la persoana a treia, așa cum se obișnuiește, ci menționând câteva convingeri care mă definesc și situațiile în care au fost acestea create.

Totuși, voi începe cu un citat, care înglobează o bună parte din filosofia mea de viață. Pentru că sursa este controversată, nu spun al cui este.

Uită-te la gândurile tale pentru că ele devin cuvinte.

Uită-te la cuvintele tale pentru că ele devin acțiuni.

Uită-te la acțiunile tale pentru că devin… obiceiuri.

Uită-te la obiceiuri, pentru că ele devin caracterul tău.

Și urmărește-ți caracterul, căci devine destinul tău.

Ceea ce credem, devenim!

Pe scurt, suntem suma gândurilor și experiențelor prin care trecem, care, de cele mai multe ori, definesc inclusiv drumurile pe care le alegem. Această afirmație este valabilă mai ales pentru cei ca mine, care au trecut de 50 de ani. Creierul nostru are capacitatea maximă de a procesa (inteligență fluidă) undeva până la 25 de ani, iar apoi, cu puțin noroc, ne ajută inteligența cristalizată. Adică, ceea ce am învățat și ceea ce am decis că sunt principiile și conceptele care se aplică pentru noi.

Pentru că „am pierdut startul,” aceste „ajustări” au fost obligatorii pentru mine. Am crescut într-o familie cu părinți despărțiți, muncitori de rând, fără pretenții de intelectuali sau o anumită prosperitate / siguranță financiară. Nu mă plâng, spun doar că EQ (inteligența emoțională) dintr-o familie, chiar și fără posibilități materiale, poate ajuta un copil sa pornească de la început în direcția bună. Altfel, este nevoie de ajustări care, de multe ori, nu mai sunt posibile.

Acestea sunt cele mai importante ajutări pe care eu am înțeles că este necesar să le fac:

Fii diferit. În afaceri este o vorbă: fii primul, eventual al doilea, dar niciodată al treilea. La fel ca în afaceri, cred că trebuie să îți creezi un USP (Unique Selling Proposition) pentru ceea ce ești și faci, susținut și de un ESP (Emotional Selling Proposition). În general, nu am încercat să îi copiez pe cei din jur și nici nu am avut pretenția de a deveni mai bun decât ei, la jocul lor. Am avut prima afacere la 22 de ani, în 1990, cu unul dintre primele chioșcuri din Brașov. Doi ani mai târziu, când a început „chioșchiada”, l-am vândut. Apoi, când toată lumea făcea depozite, eu am făcut distribuție. Când și acest domeniu s-a aglomerat, am dat faliment cu o afacere care era cu 20 de ani înainte de vremea ei: o casă de comenzi, cu livrare de produse alimentare la domiciliu.

Forțează situația când este nevoie. Ce faci când dai faliment? Te ștergi de praf și o iei de la început. Pentru mine, momentul acestui nou început a venit în 1995, când a apărut șansa de a pleca să lucrez pe un vas de croazieră – Carnival Cruise Lines. Deși acest job a devenit foarte popular la sfârșitul anilor ’90, cu mii de români pe zeci de vapoare, eu am fost în a doua serie care a plecat din România. Am învățat ce înseamnă să lucrezi într-o corporație americană, dar tot atunci a venit și vremea uneia dintre lecțiile importante ale vieții mele.

După perioada de „ucenicie” de un an, în care am trecut succesiv prin mai mule poziții, într-o anumită conjunctură, am simțit că pot să cer promovarea pe postul mult dorit: barman. Poate părea pueril acum, dar pentru acele vremuri, vârsta mea și în acea locație, era ceva important. Erau alți colegi, cu multă experiență și vechime, care așteptau de ani de zile această promovare. Sincer vorbind, nu aș putea spune că eram pregătit 100%. Știam că am argumente care m-ar putea ajuta să obțin această promovare, dar mi se părea că sunt nesimțit, că nu pot și nu am dreptul să cer așa ceva. Și acum a venit „lecția”: nu îți spune tu NU, nu fi tu ancora care te oprește. Lasă-i pe ceilalți să o facă (dacă pot!). Mi-am pregătit „discursul” și spre surprinderea mea, împotriva oricărei logici, unul dintre cei mai duri manageri a spus DA. Apoi, am devenit un barman foarte bun și după încă doi ani și jumătate, mi-am dat demisia, când mi s-a propus să intru în echipa de management. Nu am vrut să fac carieră pe mările lumii.

Identifică ancorele. Una dintre cele mai grele ancore care ne țin pe loc suntem noi înșine. Totuși, nu suntem singurii – poticnelile din viața noastră au ca sursă și ancorele din jurul nostru, care pot fi chiar cei care ar trebui să ne ajute și care, de multe ori, au impresia că o fac: familie, prieteni, profesori. Motivele lor sunt nenumărate: de la propriile convingeri limitative, că n-ai cum să reușești, pentru că „în țara asta nimic nu merge!” (sună cunoscut?), pentru că este mai comod să te plângi și să dai vina pe alții, până la invidie (chiar dacă aceasta este instinctuală, nu conștientizată) – cel mai ușor mod de a te menține pe poziții este să le pui piedică celor care încearcă sa te depășească.

În timp, am învățat să recunosc aceste ancore și să le ignor. Totuși, nu este întotdeauna ușor! Mai ales când încerci să reinventezi roata și să faci ceva diferit, ai nevoie și de suport.

Una dintre ancorele cele mai grele, care a creat efecte cu care încă mai lupt, a fost profesoara de sport din școala generală. O fostă sportivă de semi-performanță, care, la cei 40+ ani pe care îi avea atunci, era mică și rotundă (știu că sunt rău). Trebuia să dăm proba săriturilor la groapa cu nisip și, chiar înainte să fie rândul meu, în fața clasei, profesoara m-a oprit și mi-a spus foarte „șmecheră”: „am o poză de-a ta aici” (în caietul ei cu note), după care a înșirat „performanțele” mele la alte probe sportive. Dacă până atunci nu am avut abilități sportive, după acel moment, și mai puțin. A fost suficient faptul că reieșea clar din „poză” – eu nu puteam. Multe „felicitări” dânsei și multor alți profesori, care au grijă să taie aripile mici și în formare ale copiilor!

Trebuie să ai și noroc. Da, știu, nu este o convingere per se. Se spune că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă. Spre sfârșitul celor 3 ani și jumătate petrecuți pe vapoarele Carnival, am primit vestea minunată că am câștigat la loteria Green Card. Aveam rezidență legală în Statele Unite ale Americii! Nici măcar nu am aplicat eu, ci a aplicat altcineva pentru mine. Chiar și așa, mi-a fost greu să plec definitiv din România, dar cred că aș fi „supărat” Karma dacă nu o făceam.

Reinventează-te continuu. La fel ca pentru o firmă, care devine statică și începe să intre în declin, cred că și pentru noi, oamenii, leacul împotriva declinului stă în capacitatea de a fi foarte maleabili și a ne reinventa continuu. Convingerea că „eu așa sunt” și imposibilitatea de schimbare care decurge din ea pot deveni ancore majore în progresul nostru. Pentru că nu am reușit să fac studiile superioare în România, pentru că îmi plac designul și grafica, am absolvit facultatea cu o diplomă de „Comunicare vizuală”. Deși un MBA ar fi fost poate mai util, marketingul și alte subiecte învățate în SUA m-au ajutat foarte mult în afaceri.

Fii atent la oportunități. Totuși, este greu să pornești o afacere numai cu idei si voință. Orice număr multiplicat cu zero este tot zero. De acolo și expresia nu întreba un multi milionar cum l-a făcut pe primul. Faptul că întotdeauna am fost și sunt atent la orice propunere (care de multe ori consumă timp) și-a arătat roadele în cel mai neașteptat moment. În 2002, am sunat o doamnă care avea o casă la munte, de închiriat, în zona Los Angeles. Casa nu era disponibilă weekendul acela, dar fiindcă proprietara era și agent imobiliar, mi-a propus să cumpăr câteva apartamente. M-am uitat în buzunar, am analizat și cifrele din bancă și normal ar fi fost sa spun că nu mă interesează. Totuși, am ascultat ce avea de zis și a meritat. Am cumpărat apartamentele cu 200 de dolari cash, finanțând restul prin bancă. Apoi, le-am vândut cu un profit considerabil, în 2007, în plin boom economic. Am ratat un weekend la munte, dar am reușit să mă desprind de zero și să am ce multiplica mai departe.

Am auzit de multe ori în România oameni care spun că aici nu sunt oportunități. După cei douăzeci de ani petrecuți în America și ultimii cinci din România, cred că oportunitățile sunt mult mai multe aici, în România. Există fonduri nerambursabile de multe feluri, o piață neformată sau inexistentă în unele domenii și servicii; produse încă nedezvoltate, toate într-o piață fără un capitalism așezat și agresiv, ca cel din SUA. Nu spun că acum este imposibil să reușești în America, doar probabil că este ceva mai greu decât în România.

Beneficiu mutual. Este o expresie care spune că un procent din ceva este mult mai mult decât totul din nimic. În toate afacerile pe care le-am avut sau le am, am încercat să mă gândesc și la ceea ce ofer angajaților sau colaboratorilor. Deși îmi plac mult negocierile (mi-am negociat taxa de participare la un curs de negocieri și am plătit jumătate față de restul cursanților), nu am negociat niciodată agresiv când a fost vorba despre relații pe termen lung.

Apropos de oportunități în România, deși nu mi-am propus să fac ceva după repatriere, nu m-am putut abține, când am văzut o mare nișă încă neexploatată: vânzarea, cumpărarea și transferul de afaceri pentru IMM-uri (nu M&A). De peste 3 ani, de când am înființat o firmă care activează în acest domeniu, ne dezvoltăm continuu, fără să vedem încă limitele. Avem o echipă și colaboratori super faini, care, deși trebuie să învețe mult și repede despre acest domeniu complex, sunt mândri să facă parte din TradeX – Transfer Afaceri. Pentru că au parte de beneficii mutuale.

Într-o astfel de conjunctură apar și rezultate. Ceea ce facem în vânzarea, cumpărarea și transferul de afaceri în România este recunoscut și la nivelul Uniunii Europene. Suntem activi în mai multe organizații și grupuri de lucru, care vor da tonul în acest domeniu, în Europa. Împreună cu acest network, am organizat, în București, Business Transfer Conference – 4 zile, 38 de specialiști de top din domeniu, din 14 țări Europene, SUA și Canada.

Întrebarea de 1000 de puncte. De ce ne-am întors în România? Deși am fost întrebați de foarte multe ori în acești 5 ani de ce am făcut acest pas, nu am un răspuns. Am încercat să îl găsesc, dar nu am reușit; asta probabil pentru că nu înțeleg sensul întrebării. Este ca și cum cineva mă întreabă de ce mănânc o pară și nu un măr. În primul rând, nu există societate perfectă – plusuri și minusuri sunt peste tot. Aproape în fiecare an, am venit în România în vacanță și am văzut progresul extraordinar din ultimii ani. Dacă atunci când am plecat, „am luat liftul” de la etajul 2 până la etajul 8, acum, pentru cei care mai pleacă în America, călătoria este mult mai scurtă – mai degrabă între etajul 5 și etajul 7. Statistic vorbind, pleacă din ce în ce mai puțini români în SUA și suntem destul de mulți care ne întoarcem acasă. Pe lângă faptul că România este un paradis fiscal, este o țară sigură și cu multe oportunități.

Împreuna cu RePatriot vom mediatiza în viitorul apropiat oportunități de afaceri pentru cei din diaspora, pentru a le oferi motive de a se întoarce în Romania. Cred că este important să oprim „hemoragia” de profesioniști care părăsesc țara și să le dăm motive celor care au plecat să se întoarcă. Stă în puterea noastră, a românilor, să ridicăm această țară. Dacă noi nu o facem, nimeni nu o va face pentru noi.

Un gând de final. Cred că viața este ca o tablă de șah, cu piesele într-o continuă mișcare. Unele mișcări ne sunt favorabile, pe când altele, nu. Și întotdeauna când ne este viața mai dragă, „nebunul” face o mișcare ce ne deranjează. Sunt mai multe variante: dacă poți, îl capturezi; îl ameninți să plece, sau joci în jurul lui. Dacă ne plângem tot timpul de ceea ce face nebunul, de fapt, nu rezolvăm nimic.

Inteligența emoțională poate fi mai importantă decât inteligența cognitivă, mai ales pentru că ceea ce gândim și credem, chiar poate deveni realitate. Numai de noi depinde!